Trăim într-o lume în care a fi feministă înseamnă a urî bărbații, în care ni se spune că, deși nu o simțim, egalitatea există. Media ne pune în fața faptului că feminismul își propune să rezolve niște probleme imaginare, puse mai mult doar de dragul de a le rezolva. Feminismul s-a bucurat de o vizibilitate maximă pe rețelele de socializare, de la trendul #Metoo la acuzațiile împotriva lui Harvey Weinstein, devenind o piesă de teatru pentru consumatorul de rând. Și tocmai pentru că a devenit atât de vizibil și influențat semnificativ de media, feminismul s-a alterat complet și și-a însușit sentimente de ură, furie și disperare pe care nimeni nu le înțelege. Tipologia feministei prin ochii noii generații a ajuns cea a femeii cumva privilegiate, copleșite de o premisă a principiilor morale și încadrată de o viziune vestică și liberală, “woke”, dacă o putem numi așa. Ea atacă bărbații sălbatic și ideea ei despre iad este similară cu patriarhatul. În percepția populară, sub umbrela de “feministă” intră acum numai persoane rebele care se simt personal nedreptățite de sistem și care mereu par să găsească o problemă cu ceva. Majoritatea sondajelor ne arată că oamenii nu mai asociază feminismul cu egalitatea între sexe, ci că acesta a devenit o retorică foarte restrânsă care se limitează la femeia de carieră și la cea independentă. Iar apoi, suntem lăsați să confruntăm aceste întrebări care au devenit noile umbre ale feminismului modern: femeile și bărbații sunt plătiți la fel în majoritatea cazurilor, de ce ne pasă? Are feminismul alt scop în afara eradicării stereotipurilor? Trăim într-o societate condusă de femei; cum sunt ele victimele?

Feminismul clasic, cel cu ajutorul căruia societatea modernă pretinde că a rezolvat majoritatea problemelor sociale care aveau ca centru femeia, este mai bine încadrat în primul și al doilea val. 

Feminismul a apărut ca un răspuns de criză, ultima picătură care a umplut paharul. După sute de ani de reprimare, de lipsă de oportunități, de neglijare și de cenzură, furia feminină s-a alimentat treptat până când a câștigat destulă amploare încât să devină vizibilă. 

Primul val a durat până în jurul anului 1920 și era preocupat de drepturi egale de proprietate și abolirea stăpânirii soțului asupra soției. La sfârșitul secolului XIX, accentul s-a mutat pe sufragiu pentru femei, cu speranța că dreptul de vot va deschide calea către alte drepturi. Deși rezultatul a fost votul pentru unele femei albe din SUA și Marea Britanie, efortul a fost unul notabil și a lăsat o sarcină dinastică. Putem atribui simbolul cordonului roșu, care nu reprezintă numai vitalitate și sacrificiu, dar reprezintă o motivație, o scânteie și o dorință de continuitate. Al doilea val începe în 1963, un catalizator important fiind publicarea cărții „The Feminine Mystique” de Betty Friedan, care contestă stereotipurile din anii ’50. Orientat către drepturile reproductive, egalitatea salarială, dreptul la educație, independența financiară și combaterea violenței domestice și a hărțuirii sexuale, al doilea val a rămas în istorie prin intermediul manifestărilor rebele precum mișcarea de „bra burning”, „female rage” și războaie de sex feministe (se referă la diviziunile care au apărut în mișcare în ceea ce privește polarizarea pozițiilor asupra sexualității, inclusiv pornografia, erotica și prostituția, între feministele anti-porno și grupurile feministe cu sex pozitiv).

Mai departe, totuși, cordonul roșu este cu siguranță strâns mai tare de feministe, dar impactul piere în ochii celor care privesc totul desfășurându-se. Motivul probabil este că obiectivele devin din ce în ce mai abstracte, își pierd din universalitate și suferința acestora își pierde într-un mod tragic credibilitatea.

Al treilea val începe puternic în anii ’90, marcat de cazul Anita Hill, noile obiective țin de intersecționalitate, pozitivitate sexuală, ecofeminism vegetarian, transfeminism, cu mult accent pe diferența dintre sex și gen. Continuat cu pași și mai controversați de al patrulea val, care ne readuce la social media și la promovarea cauzelor feministe precum campanii împotriva culturii violului și stigmatizării corporale. Totuși, ni se spune că mereu o să existe abuz, că mereu o să existe stereotipuri, că mereu o să existe inegalități și că acestea sunt atât de înrădăcinate în noi încât au devenit o parte din ceea ce suntem. Ușor ajungem la concluzia că singura perspectivă feministă mediatizată este cea vestică, care își pierde din amploare din cauza urii colective pentru feminism și pentru că devine atât de noduroasă, din pricina tuturor ramurilor pe care le dezvoltă, încât nu știm unde se înlănțuie cordonul roșu. Adevărul este că în valurile agitate de feminism, de romantizare dar și de demoralizare, se pierd voci care nu au platformă, voci cărora nimeni nu le poate nega valoarea.

O poveste nespusă este cea a femeilor din China rurală, care, din cauza unor tradiții vechi, nu au drept de proprietate. Femei din diferite medii și profesii s-au unit pentru a-și revendica drepturile. S-au folosit de orice informație puteau pentru a-și întări cazurile și a combate sistemele birocratice și respingerea din partea autorităților. Din această perspectivă, feminismul capătă o nouă dimensiune legată de provocările femeii din mediul rural și de tradițiile înrădăcinate care încă au putere asupra libertăților fundamentale. Chiar dacă acestea fac deocamdată pași mici spre succes, și-au format o familie spirituală și au reușit să cultive un sentiment de solidaritate foarte puternic.

O altă voce care ar trebui auzită este cea a feministelor din lumea arabă, în care un factor important este feminismul de stat, care descrie abordarea de sus în jos adoptată de multe guverne arabe pentru a avansa drepturile femeilor prin intermediul mecanismelor de stat. Aceasta include implementarea cotelor de gen în parlamente, numirea femeilor în funcții executive și crearea de structuri naționale pentru femei. Răsare o discuție despre autenticitatea motivelor, mai ales în contextul utilizării strategice a drepturilor femeilor pentru legitimitatea regimului, ceea ce duce adesea la schimbări superficiale care nu abordează inegalitățile  fundamentale cu care se confruntă femeile. 

În același peisaj al poveștilor neauzite se află și feminismul african, considerat a fi prima manifestare feministă. Necesitățile, opresiunea și emanciparea femeilor sunt abordate printr-o înțelegere inclusivă, care ține cont de trăsăturile comune și, totodată, de aspectele particulare ale vieții femeilor africane. Naomi Nkealah descrie feminismul african ca pe o mișcare ce încearcă să creeze o femeie africană nouă, liberală, productivă și autosuficientă, în cadrul culturilor diverse ale Africii. Feminismul african are, în esență, obiectivul de a modifica acele aspecte culturale care influențează negativ viața femeilor, adaptându-se specificităților fiecărei societăți. Este un pas enorm pentru un continent care a fost mult timp neglijat politic și subdezvoltat.

Cu toate acestea, chiar și dacă admitem sau nu, chiar dacă are un scop concis sau unul abstract, feminismul nu poate să moară. Nu este o voce care se stinge atunci când nu este nicio problemă vizibilă mediatizată la orizont și reînvie atunci când un grup mai mare începe să conștientizeze o problemă socială. Cordonul roșu mereu o să aibă o comunitate de feministe de care să se agațe. Feminismul este un îndemn, este o reamintire că sexul tău nu îți determină valoarea ca individ. Indiferent pe ce colț al lumii te afli, de etnie, de sex, tu ești egal în fața celorlalți și, prin prisma acestei mișcări, ai mii de voci care să îți spună asta. 

În final, deși nu trăiesc în Sudan, unde fetele de 10 ani sunt căsătorite fără nicio putere de decizie, și nu am fost aruncată în închisoare pentru că am fugit de un partener abuziv, la sfârșitul zilei, când mă întorc acasă noaptea, totuși îmi strâng poșeta pentru că nu mă simt în siguranță, iar feminismul este cordonul roșu de care mă țin, amintindu-mi că nu sunt singură.

---

Imagine principală:

Bibliografie: