Partea a II-a: Introducere. Localizare geografică și origini

În anul 395 d.Hr., Imperiul Bizantin stăpânea provinciile orientale ale fostului Imperiu Roman, care cuprindeau majoritatea Balcanilor, de la râurile Sava și Dunărea și până in insula Creta, iar mai apoi peste Hellespont, până la granița cu Imperiul Sasanid și deșerturile Arabiei. În Nordul Africii, Egiptul, considerat a fi grânarul imperial, se afla sub controlul ferm al Bizanțului. Capitala era Constantinopolul care, datorită localizării strategice, reprezenta poarta prin care bunurile scumpe aduse de comercianți din Asia, prin intermediul Drumului Mătăsii, se revărsau în Europa. Capitală a întregului imperiu încă din anul 330 d.Hr., în urma deciziei lui Constantin cel Mare, Constantinopolul beneficia atât de o rețea extinsă și bine pusă la punct de ziduri de apărare, cât și de o geografie favorabilă, care ar fi forțat orice invadator să domine mai întâi strâmtorile Bosfor și Dardanele, iar mai apoi să se concentreze pe cucerirea orașului propriu-zis.

Așadar, cu o localizare avantajoasă, ce permitea exercitarea unui control absolut asupra întregului comerț pe axa Est-Vest, dar și protecția împotriva migratorilor care se revărsau în numeroase provincii ale Imperiului Roman de Apus, Bizanțul avea toate premisele unei dezvoltări și chiar înfloriri socio-culturale.

Totuși, nu trebuie să neglijăm și aspectul politic al acestei ecuații. Imperiul Roman de Răsărit își are bazele odată cu primele împărțiri ale teritoriului roman realizate de împăratul Dioclețian, pentru o mai ușoară gestionare a situațiilor de criză, precum invaziile devastatoare. Adevărata piatră de temelie a fost pusă de Constantin cel Mare, care a recunoscut rolul crucial pe care îl juca Constantinopolul d.p.d.v. geostrategic, numindu-l capitală imperială. În a doua jumătate a secolului IV d.Hr., discrepanța dintre Apus și Răsărit a devenit din ce în ce mai evidentă. Acesta din urmă, înscris pe linia continuității civilizației impusă încă de pe vremea Antichității clasice și elenistice, reprezenta nucleul cunoașterii și stabilității, stăpânind patru puncte-cheie ale Creștinismului timpuriu: Constantinopolul, Antiohia,Ierusalimul și Alexandria.

Începând cu 395 d.Hr., corupția, depravarea și îndepărtarea de esența culturii romane a provocat declinul Imperiului Roman de Apus, decăderea lui fiind accelerată de presiunea popoarelor migratoare, printre care enumerăm:vandalii, care s-au instalat în Africa de Nord, vizigoții, care au fondat un stat propriu în Peninsula Iberică, iuții și anglo-saxonii, care au cucerit Britannia etc. Între timp, Orientul a rămas un pol al stabilității, reușind să depășească o serie de probleme structurale și sociale prin reformă, tradiție istorică și o conducere curajoasă.

Partea a III-a: Evul Mediu bizantin, de la Iustinian cel Mare, până la Basil al II-lea

Primii împărați de la Constantinopol au mers pe o politică conservatoare, conservând integritatea și coeziunea statului și orientându-se spre o politică de apărare. Cum riscul invaziilor barbare nu putea fi niciodată scos din calcul, reformele militare au căpătat un caracter obligatoriu. Trecerea de la filozofia de război romană, considerată a fi de bază încă de pe vremea lui Gaius Marius, care a patentat legiunea în forma pe care o știm cu toții, la filozofia de război medievală, adaptată noilor pericole, a fost una treptată.

În ceea ce privește situația la granița estică, secolul V a fost, în mare, lipsit de evenimente, sasanizii confruntându-se și ei cu invazii externe și cu nevoia de reformă.

Astfel, o primă reușită a bizantinilor pe care o putem remarca cu ușurință este menținerea unui echilibru prin intermediul unei politici externe cumpătate, atenția fiind acordată reconstrucției spiritului roman în concordanță cu influența exercitată de Creștinism.

Cu toate acestea, pacea și stabilitatea aveau să își găsească un sfârșit.Situația din Caucaz, zonă disputată între Bizanț și Imperiul Sasanid, s-a înrutățit începând cu primii ani ai secolului VI. Războiul început în anul 526 a fost dominat, în primii ani, de persani, dar noua conducere de la Constantinopol, avându-l în prim-plan pe Iustinian I și pe talentatul general Belisarius, nu avea de gând să dea înapoi.Bătălia de la Dara din 530 s-a soldat cu o victorie măreață a armatelor comandate de Belisarius, punându-i pe sasanizi pe defensivă și determinând ,,Pacea Eternă” din anul 532, relativ favorabilă pentru romani (voi folosi și termenul de ,,romani” pentru a evita repetițiile, fiind o terminologie acceptată pentru denumirea cetățenilor din Imperiul Roman de Răsărit).

Domnia lui Iustinian I reprezintă un punct de răscruce în istoria Imperiului Bizantin.Acest lucru se datorează, în primul rând, expedițiilor curajoase întreprinse de acesta împotriva vandalilor în Africa de Nord, a goților în Italia sau a vizigoților în sudul Spaniei. Belisarius, faimosul general menționat mai devreme, a reprezentat esența mașinăriei de război bizantine, o forță care se baza pe versatilitate și eficiență. Cu toate că relevanța strategică a acestor recuceriri impresionante este dezbătută intens de istorici, relevanța simbolică nu poate fi negată.

Acestea fiind spuse, poate cea mai semnificativă reușită a epocii iustiniene este publicarea Corpus Juris Civilis, un cod de legi cuprinzător, care urmărea unificarea metodelor legale dezorganizate de pe teritoriul Imperiului Bizantin într-un singur astfel de document. În acest fel, legea și Dreptul roman deveneau baza juridică prin care Constantinopolul avea să își orienteze organizarea și funcționarea ulterioară. Impactul Corpus Juris Civilis este deosebit de important, reprezentând prima încercare de sintetizare și unificare a legilor romane într-o epocă în care multe state de pe teritoriul european erau de abia în stadiile incipiente ale organizării juridice.

Odată cu moartea lui Iustinian, în 565, Imperiul Roman de Răsărit s-a regăsit într-o situație delicată. Provinciile din Vest nu au putut fi păstrate, iar războiul intermitent cu persanii a reînceput în anul 571. Armata imperială, cu toate că reprezenta o forță numeroasă și bine pusă la punct, nu se afla în starea necesară menținerii granițelor impuse de Iustinian, așadar ideea readucerii Imperiului Roman la forma sa inițială nu a putut fi dusă la capăt. Aceste presiuni externe au fost însoțite de schimbări interne substanțiale. După cum am menționat și mai sus, Bizanțul își datora stabilitatea și esența culturală civilizației grecești. Cum mare parte din populația imperiului era vorbitoare de greacă, limba latină a început să își piardă, treptat, din prevalență, atât în viața oamenilor de rând, cât și în sfera administrativă. Împăratul Heraclius, recunoscut pentru victoria obținută în lungul și devastatorul război purtat împotriva sasanizilor între 602 și 628, și-a asumat rolul de bazileu în 629, terminologie provenită din limba greacă.

În ceea ce îl privește pe Heraclius/Heraclie, conflictul cu persanii, cu toate că s-a soldat cu victoria romanilor, a avut repercusiuni devastatoare pentru ambele imperii, vulnerabilitate care a fost exploatată de arabi, ale căror armate au subjugat Levantul, întreaga Persie, Egiptul și Nordul Africii în doar câțiva ani. Astfel, reușita împăratului Heraclius de a redobândi Crucea cea Adevărată,confiscată de persani, a fost redusă la valoare pur simbolică de devastatoarea înfrângere de la Yarmouk, în urma căreia Bizanțul a pierdut controlul asupra Palestinei, inclusiv a Ierusalimului, a Egiptului, inclusiv a Alexandriei și, în 637, a Antiohiei.

Invaziile arabe au devastat toată ordinea și relativa stabilitate geopolitică din zona Orientului Apropiat, căderea Imperiului Sasanid determinând o completă izolare a Bizanțului. În același timp, în Balcani, migrațiile slavilor și bulgarilor au forțat retragerea armatelor imperiale cât mai aproape de Constantinopol.

Așadar, la început de secol VIII, la doar 150 de ani de impresionantele cuceriri ale lui Iustinian cel Mare, Imperiul Bizantin părea o copie palidă în raport cu începuturile sale glorioase. Înconjurat din două părți, atât în Asia Mică, cât și în Balcani, posibilitatea prăbușirii acestuia părea reală. Cu flotele arabe realizând incursiuni până în nordul Mării Egee și cu bulgarii formând un stat propriu, oare zidurile Constantinopolului mai puteau garanta siguranța măreței capitale imperiale?

Răspunsul îl aflăm dacă ne mutăm atenția în 717, anul definit de ascensiunea la tron a lui Leo al III-lea, în urma perioadei de mare instabilitate internă ce a ținut mai bine de două decenii. Acest an a fost marcat și de una dintre cele mai îndrăznețe invazii arabe, scopul final fiind capturarea Constantinopolului. Asediul rezultat, care s-a întins peste iarna lui 717-718, nu a decurs favorabil pentru aceștia, iarna violentă afectându-le grav liniile de aprovizionare, iar planificarea isteață a împăratului Leo, care a impus ca orice locuință din oraș să aibă provizii pentru minim doi ani, determinând imposibilitatea cuceririi capitalei bizantine. În plus, Leo a reușit să negocieze și o alianță circumstanțială cu țarul Tervel al Bulgariei, atacându-i pe arabi dinspre Balcani și distrugându-le flota prin intermediul folosirii focului grecesc, o armă devastatoare, marcă a măiestriei inginerilor bizantini.Victoria obținută de coaliția bizantino-bulgară a fost una totală, iar arabii, cu toate că au continuat să reprezinte un pericol substanțial, nu au mai amenințat integritatea teritorială bizantină, cel puțin pentru moment.

Odată cu stabilizarea frontierei din Est, împăratul Leo al III-lea a trecut la reforme, centralizând statul, întărindu-și armata prin intermediul unor politici de atragere a slavilor în rândurile sale și gestionând înțelept relațiile purtate cu statele vecine. În schimb, una dintre controversele domniei lui rămâne iconoclasmul, atitudine religioasă prin care venerarea icoanelor era interzisă și declarată eretică.

Restul secolului VIII poate fi descris folosind o aluzie stilistică simplă: pentru fiecare pas înainte, Bizanțul a făcut trei înapoi.Războaiele cu bulgarii s-au întețit, dar romanii nu au reușit să reimpună o graniță stabilă pe linia Dunării, fiind forțați să recunoască existența Țaratului Bulgar. Stăpânirea asupra Italiei a devenit din ce în ce mai contestată, iar frecventele raiduri arabe din Anatolia au produs un declin substanțial al populației imperiului, marcat de fenomenul ruralizării.

La începutul secolului IX, Imperiul Bizantin a primit o nouă lovitură, de data asta sub forma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat roman. În acest fel, autoritatea și legitimitatea Constantinopolului ca succesor de drept al Romei era, pentru prima dată, contestată. Acest lucru, coroborat cu declinul nestăvilit pe plan militar, social și politic, părea să contureze un stat aflat pe drumul către abisul eșecului.

Dar, cum nici succesorii mărețului Imperiu Roman nu erau invincibili, nici inamicii lor nu erau. Arabii, cu toate că reprezentau cea mai mare amenințare, aveau de gestionat un teritoriu întins peste mai bine de 4000 de kilometri, din Iberia și până în Transoxiana. Fragmentarea califatului a produs o erodare a atitudinii unilaterale de expansiune și cucerire arătate până atunci.

Nevoia de lideri noi creștea pe zi ce trece, iar ascensiunea dinastiei Macedonienilor a marcat sfârșitul atitudinii defensive bizantine. Cum infuența exercitată de califul de la Bagdad asupra supușilor săi a devenit din ce în ce mai contestată, Imperiul Bizantin a trecut pe ofensivă, Creta fiind recucerită în 961 d.Hr., iar orașul Aleppo fiind devastat de armatele bizantine anul următor.Tot la sfârșitul secolului al X-lea, la putere a ajuns Basil II, una dintre figurile centrale ale istoriei bizantine. Acesta a angajat statul într-un conflict îndelungat cu bulgarii, putere care reușise să ajungă până la porțile Constantinopolului.

Victoria decisivă a fost obținută în anul 1014, la Kleidion, iar Bulgaria a revenit sub administrație romană după mai bine de trei secole de independență politică. Din punct de vedere intern, împăratul Basil al II-lea a redus puterea nobililor și a impus unul dintre cele mai eficiente sisteme de colectare a taxelor din întreaga Europă, mărind substanțial veniturile statului. În 988 d.Hr., prin achiziționarea a 6000 de luptători nordici de la liderul Rusiei Kievene, au fost puse bazele Gărzii Varege, formațiune militară de elită, loială împăratului.

Pentru a concluziona această secțiune de articol, anul morții lui Basil II, mai exact 1025, era reprezentat de un Imperiu Bizantin revitalizat, capitala lui fiind pe departe cel mai dezvoltat și important oraș din Europa, apărat de ziduri considerate impenetrabile, lungi de kilometri. De la Constantinopol se dicta tot fluxul comercial între ,,Bătrânul Continent” și Asia, iar bogățiile, opulența și eleganța acestuia fascinau călători de pretutindeni.Modul în care bizantinii au reușit să se redreseze după îndelungate perioade de criză, precum invaziile arabe sau tensiunile interne de natură politică sau religioasă(Iconoclasmul), dovedește ambiția și determinarea unui popor puternic și mândru, dispus să sacrifice orice pentru apărarea moștenirii Antichității pe un continent a cărui unitate politică și culturală părea a fi pierdută definitiv.

Partea a IV-a: Declinul, Marea Schismă și turcificarea Anatoliei

Moartea lui Basil al II-lea a pus bazele unei noi epoci ,,întunecate” pentru Bizanț.Corupția și lipsa de experiență a împăraților post-1025 a fost exploatată de numeroșii inamici ai Constantinopolului, printre care enumerăm normanzii din Sicilia, pecenegii de la Nord de Dunăre sau turcii selgiucizi. Aceștia din urmă, venind cu o cultură specifică popoarelor de stepă, au invadat Anatolia în a doua jumătate a secolului XI.Armata bizantină, încă reprezentând o forță respectabilă, a fost zdrobită de liderul turcilor, Alp Arslan, în 1071, în cadrul bătăliei de la Manzikert. Selgiucizii au profitat de slăbiciunea bizantină, ocupând o mare parte din Anatolia și producând modificarea structurii etnice în această zonă.

Cu Asia Mică în plin proces de turcificare, bizantinii s-au regăsit forțați de circumstanțe să își redirecționeze atenția asupra menținerii Balcanilor sub control imperial. Invaziile pecenege deveniseră, în ultimii ani, din ce în ce mai problematice, dar ascensiunea la tron a dinastiei Komnenos a determinat o redresare a situației politicii externe bizantine, primul pas în acest sens fiind victoria decisivă asupra acestora de la Levounion, din anul 1091.

Alexios I Komnenos, recunoscând pericolul semnificativ reprezentat de selgiucizi, a cerut ajutorul Vestului Europei, care părea a fi înclinat în direcția unei acțiuni militare în zonă, în urma căderii Ierusalimului în mâinile turcilor care tocmai aderaseră la Islam. În timpul Conciliului de la Clermont din 1095, papa Urban al II-lea a mobilizat numeroși lideri din apus în numele Crucii, astfel începând prima cruciadă.

Cu toate că ruptura dintre Ortodoxie și Catolicism a devenit oficială în 1054 (Marea Schismă), problematica recuceririi Orașului-Sfânt depășea granițele conflictelor creștine interne. În plus, avantajele pe care bizantinii le-au tras din campaniile militare aferente cruciadei nu s-au datorat dorinței arzătoare a nobililor apuseni de a ajuta Constantinopolul, ci mai degrabă poziționării strategice, succesul ,,războiului sfânt” demarat în 1095 fiind condiționat de bunăvoința bizantinilor de a le oferi cruciaților hrană, apă și chiar echipamente militare.

În urma primei cruciade, Ierusalimul a fost recucerit, iar relațiile dintre bizantini și Biserica Catolică s-au îmbunătățit semnificativ. Imperiul a reușit să își asigure frontierele, iar Constantinopolul a rămas, pe tot parcursul secolului XII, centrul vieții culturale, economice și intelectuale europene. Dinastia Komnenos a revitalizat Bizanțul , iar una dintre cele mai importante surse istorice din epocă provin din lucrarea ,,Alexiada”, scrisă de Anna Komnena, fiica lui Alexios I.

Fără declinul din a doua jumătate a secolului XI, nu ar fi existat ascensiunea impresionantă a lui Alexios I Komnenos și, implicit, a dinastiei din care acesta făcea parte. Relația cauză-efect, marcată de o ritmicitate și simetrie impresionantă pe toată durata mileniului în care Imperiul Bizantin a supraviețuit, a modelat profilul unei civilizații care, prin puterea propriului exemplu, ne arată nouă, europenilor din secolul XXI, că nu există obstacol ce nu poate fi depășit și, cel mai important, nu există adversari ce nu pot fi învinși.

Partea a V-a: Cruciada din 1204 și prăbușirea finală a imperiului

În 1182, Andronikos I Komnenos a uzurpat tronul imperial, masacrând latinii din Constantinopol și deteriorând relațiile cu Occidentul. În 1185, Petru și Asan au fondat Al Doilea Imperiu Bulgar, în urma unei revolte. Greutățile militare au fost amplificate de invazia normanzilor din 1185, iar Bizanțul a intrat pe o nouă spirală a declinului. Profitând de slăbiciunea bizantinilor, cruciații latini au asediat Constantinopolul în 1204, jefuindu-l și înlocuind dependințele sale balcanice cu o serie de state conduse de nobili apuseni, cel mai important fiind Imperiul Latin.

Imperiul de la Nicaea, rămășița de drept a Bizanțului, localizată în Asia Mică, a fost condusă de o serie de lideri iscusiți care, prin diplomație și alianțe, au recucerit Constantinopolul. Bizantinii nu au reușit însă să revină la vremurile trecute de glorie, angajându-se în războaie îndelungate cu Serbia și Bulgaria, conflicte care au secat vistieria imperială și au lăsat statul în incapacitatea de a reacționa corespunzător noii amenințări venite din răsărit: otomanii.

Inițial o confederație de triburi specifică stepelor din Asia Centrală, turcii otomani au fost împinși către Anatolia de venirea mongolilor, acolo unde s-au islamizat și au fondat un sultanat propriu, în 1299.Inițial, victoriile pe care le-au obținut împotriva bizantinilor au fost datorate ambuscadelor, a simulării retragerilor(tactică preluată de la mongoli) și a iscusinței deosebite a comandanților turci. Totuși, cu timpul, numerele lor au crescut, permițându-le să asedieze și să cucerească, pe rând, orașe precum Bursa sau Adrianopolul, Bizanțul fiind redus,până la începutul secolului al XV-lea, la Constantinopol și o fâșie litorală din sudul Bulgariei de astăzi.

Occidentul a ezitat mereu să ajute statele balcanice în lupta lor contra otomanilor. ,,cruciadele” de la Nicopole(1396) și Varna (1444) încheindu-se cu victorii decisive ale turcilor, iar Constantinopolul a căzut în 1453, marcând sfârșitul unui imperiu care a existat și, în numeroase rânduri, chiar a dominat Sud-Estul Europei și Asia Mică pentru mai bine de un mileniu.

Partea a VI-a: Concluzii. Importanța Imperiului Bizantin în istoria Europei

Pe parcursul articolului, am încercat să am o abordare echilibrată, scopul meu fiind să realizez o analiză concisă a istoriei Imperiului Bizantin. Unele contribuții și influențe le-am evidențiat deja în secțiunile anterioare, iar pe celelalte le voi menționa aici.

În primul rând, religia ortodoxă, aspect absolut esențial pentru identitatea popoarelor din Estul Europei, își are rădăcinile, d.p.d.v. al dogmei, învățăturilor și practicilor, chiar în Imperiul Bizantin. Separarea de Roma a reprezentat mai mult decât o simplă dispută teologică, devenind motiv pentru discrepanțele culturale și sociale dintre Estul și Vestul Europei.

O altă contribuție majoră a bizantinilor vine ca urmare a poziționării geografice a acestora, drept poartă de acces către Orient. Contactul pe care l-au asigurat misionarilor, exploratorilor și comercianților europeni a permis realizarea unor schimburi culturale deosebit de valoroase.

Nu în ultimul rând, trebuie menționată perpetuarea și continua ajustare a modelului administrativ și juridic roman, caracterizat de eficiența aparatului de guvernare și un cadru legal clar. Acest model va fi preluat de majoritatea națiunilor europene, funcționând chiar și în ziua de azi ca fundament al bunei funcționări a statelor democratice.

Concluzionăm prin a spune că istoria Imperiului Roman poate și, în opinia mea, trebuie privită și după anul 476 d.Hr., când Odoacru l-a forțat pe ultimul împărat de la Ravenna să abdice. Bizantinii au exprimat esența unei moșteniri istorico-culturale impresionante, cu rădăcini în învățăturile marilor filozofi ai Antichității clasice, dar și a unei civilizații în care onoarea, curajul și gândirea inovativă au permis depășirea situațiilor de criză și acomodarea la noi realități politice și militare. În acest fel, astăzi putem studia în școli, în cărți sau prin intermediul altor surse istoria fascinantă a Imperiului Bizantin, un adevărat ,,pilon” al civilizației europene.

Vă plac articolele noastre? Ne puteți urmări pe Facebook, pe Instagram sau pe canalul nostru de pe WhatsApp, pentru a fi notificați atunci când apar articole noi!

---

Imagine principală:

Bibliografie: