Context: Ce a însemnat Războiul Rece și sfârșitul acestuia pentru Europa?

Războiul Rece a reprezentat un conflict indirect ce s-a desfășurat între 1947 și 1991 și a vizat singurele două superputeri ale lumii: SUA și URSS, împreună cu aliații lor. Acesta s-a manifestat printr-o cursă rapidă și aprigă a înarmării, a avansului tehnologic în multe domenii, precum industria spațială, dar și din punct de vedere ideologic, politic etc. Pe lângă aceste aspecte, Războiul Rece a dat naștere unora dintre cele mai cunoscute războaie ale secolului XX: Războiul din Vietnam, Războiul din Coreea, dar și conflictele de independență ale unor țări precum Angola, Malaiezia etc.

Europa a fost, în acest interval de timp, împărțită în două. Estul era dominat de URSS și de Pactul de la Varșovia, alianță militară ce cuprindea statele comuniste (cu excepția Iugoslaviei și a Albaniei, începând cu 1968) din ,,Bătrânul continent”: Polonia, R.D.G., Ungaria, România, Bulgaria și URSS. Vestul era format din state NATO, aliate ale americanilor și conduse de regimuri politice democratice. Probabil cele mai reprezentative și relevante țări din Europa Occidentală erau Marea Britanie și Franța, două imperii în decădere și pe care le voi analiza în cadrul articolului de astăzi.

Așadar, europenii se regăseau, în 1991, după mai bine de patru decenii de trăit într-o lume împărțită în blocuri de state, după criterii politice, sociale sau culturale. Riscul declanșării unui conflict militar era mereu prezent, în special în perioade de criză precum situația rachetelor din Cuba din 1962 sau cea din anii 1979-1984, când lideri occidentali precum Reagan sau Thatcher au inițiat o politică dură împotriva comuniștilor, trecând peste mai bine de un deceniu de relativă stabilitate, perioadă numită ,,Detente”.

Această realitate a vieții politice de zi cu zi a luat sfârșit începând cu 1989, când regimurile comuniste din Europa de Est s-au prăbușit fie pașnic, fie sub presiunea populară, în cazul României sau R.D.G.-ului. URSS-ul, cârmuită pe atunci de Gorbaciov, cunoștea o deschidere din ce în ce mai mare la lumea modernă, occidentală. Primele restaurante de tip McDonald’s sau Pizza Hut s-au deschis în această perioadă, iar reformele implementate de acesta,’’Perestroika’’ și ’’Glasnost’’, au reprezentat baza transformărilor societății ruse.

În cele din urmă, în 1991, statul format în urma Revoluției Bolșevice din 1917 și care, pe lângă că a învins Germania Nazistă în război direct, a dominat o bună porțiune a Europei, s-a destrămat, toate cele 15 republici constituente devenind state de sine stătătoare.

Așadar, este clar că Europa nu avea cum să nu se schimbe după aceste evenimente de amploare. Era de așteptat ca frica cu privire la un potențial conflict armat de amploare să scadă, iar, odată cu această anxietate mai redusă a politicienilor, să fie și un interes mai scăzut acordat armatei. Cu toate acestea, nu putem să nu afirmăm că Europa nu numai că nu a mai acordat un interes atât de mare acestui domeniu, dar a trecut de barierele oricărui trecut tensionat cu Rusia, angajându-se în afaceri bănoase și profitabile cu un stat ce avea să cunoască o renaștere a puterii politico-militare: Federația Rusă.

Politica europeană post-1991: Relaxare justificată sau greșeală strategică?

Anul era 1991, iar URSS și sistemul acesteia de alianțe din Europa de Est tocmai se destrămase. Națiunile occidentale, conduse de SUA, își revendicau victoria ideologică, politică și economică asupra comuniștilor. Rusia, cea mai puternică dintre republicile proaspăt independente, părea acum o glumă comparativ cu măreția și puterea sovietică, iar oportunitățile de a face comerț cu aceasta creșteau pe zi ce trece.

Germania, stat reunificat de curând, reprezintă unul dintre exemplele cele mai concludente a deschiderii propriei piețe economice către companii și fonduri de investiții rusești. Gigantul Gazprom, una dintre cele mai mari companii din domeniul gazelor, și-a construit o sferă de influență semnificativă în Germania, iar dependența energetică a celei mai puternice economii europene de Federația Rusă a reprezentat un subiect de dezbatere și controversă atât la nivelul politicii germane, cât și la nivel european și internațional.

Tot în perioada post-1991, este ușor de remarcat, după cum am menționat și mai devreme, o reorientare a politicii europene în raport cu armata și înzestrarea acesteia. Țări precum Marea Britanie, care în anul 1960 deținea peste 150 de fregate și distrugătoare, deține, în 2024, doar 15 astfel de nave. Și Italia, Franța, Spania au cunoscut un declin semnificativ în legătură cu personalul, dar și cu tehnica militară.

Aceste decizii ale conducătorilor europeni de a se angaja în relații mai bune cu Rusia, dar și de a pune mai puțin accent pe armată au pus bazele unui context ce a putut fi valorificat de către Vladimir Putin, președintele rus din 2000-2008 și din 2012 până în prezent. Rusia a creat legături strânse cu Germania și, în special, cu Angela Merkel, cancelar în perioada 2005-2021. Oligarhii ruși, de multe ori susținători ai regimului creat de Putin, s-au răspândit în întregul continent european, în special în Marea Britanie, punând mâna pe afaceri profitabile. Unul dintre cei mai relevanți oligarhi a fost Roman Abramovici, fost deținător al clubului de fotbal Chelsea Londra.

La începutul anilor 2010, raporturile Europei Occidentale cu țara condusă de Vladimir Putin erau complet schimbate comparativ cu anii 1980-1990. Cu toate că NATO, alianță militară ce s-a extins nestăvilit spre Est, începând cu anii 1990, era, în teorie, gata să apere orice membru de o posibilă agresiune rusă, iar declarațiile politicienilor nu lăsau niciodată de înțeles că Rusia este un prieten al țărilor europene, realitatea de pe teren era complet diferită. Nu numai Germania, dar și Italia, Spania sau Ungaria erau dependente de gazul rusesc, iar numeroși miliardari ruși beneficiau de protecția țărilor din Occidentul Europei. Noi regimuri, precum cel al lui Viktor Orban din Ungaria, militau din ce în ce mai mult pentru apropierea de Rusia, protecția militară americană fiind garantată de simpla existență a NATO. Avantajele economice provenite din comerțul cu Rusia erau semnificative.

Cu toate acestea, siguranța relativă a Europei și pacea ce părea una permanentă era, de fapt, o simplă aparență. Vladimir Putin, profitând de o clasă politică europeană neobișnuită cu războiul, va pregăti o politică externă expansionistă, vizibilă până acum doar în Cecenia, zonă în care interesele europene nu răsunau atât de tare ca în Ucraina, următoarea victimă a acestuia.

2014-2022: Rusia nu iartă. Politica pasivă a Occidentului

Trecuseră mai bine de 20 de ani de la sfârșitul Războiului Rece, iar contextul geopolitic în zona Europei de Est se schimba rapid. Federația Rusă, stat ce la începutul anilor 1990 nu mai era luat în serios de puterile occidentale, era acum gata să lanseze un prim atac de amploare asupra vecinului ei, Ucraina, fostă republică sovietică cu o numeroasă populație vorbitoare de rusă.

Acest atac vine pe fondul unor proteste semnificative petrecute în Kiev, în noiembrie 2013, numite protestele Euromaidan și fiind urmarea deciziei președintelui Viktor Yanukovych de a se apropia economic de Rusia, nu de Uniunea Europeană. Furia poporului ucrainean a crescut, așa că în continuare, în februarie 2014, a avut loc ’’Revoluția demnității’’, ea soldându-se cu înlăturarea președintelui Yanukovych.

Protestele pro-europene din perioada noiembrie 2013-februarie 2014 au provocat o reacție la fel de violentă și promptă în Crimea, regiune cunoscută pentru caracterul rusofil pronunțat. În același timp, Vladimir Putin a început să vorbească despre nevoia anexării Crimeii de către Rusia, acesta fiind un teritoriu ce, prin lunga sa afiliere istorică cu statul condus de el, este ocupat pe nedrept de Ucraina.

Operațiunile militare s-au desfășurat în perioada februarie-martie 2014, Rusia reușind să ocupe, cu pierderi umane și materiale minime, întreaga peninsulă.

Și ajungem, în cele din urmă, la un nou punct de analiză: reacția Occidentului. Mai exact, aceasta a fost una aproape inexistentă, pe lângă niște condamnări pasive și de fațadă ale acțiunilor rusești. Cu siguranță, este greu să critici reacția unei clase politice dornică de a menține pacea, stabilitatea, dar și neobișnuită cu războiul și venită după mai bine de 20 de ani de liniște externă, dar nici nu este corect să spui că atitudinea față de Rusia în perioada 2014-2022 a fost una îndeajuns de hotărâtă încât să împiedice o viitoare escaladare a conflictului.

Pe scurt, dacă este să rezumăm anul 2014, atunci putem spune că, prin încercarea de a evita posibilitatea unei escaladări pe moment a conflictului, Occidentul, în frunte cu SUA lui Obama, i-a dat frâu liber lui Putin să privească Ucraina ca fiind un teritoriu rusesc care, mai devreme sau mai târziu, va fi reintegrat într-o Rusie a cărei ambiții imperialiste erau într-o creștere evidentă. Intervalul de 8 ani ce a urmat anexării Crimeii a fost folosit de către Vladimir Putin pentru a pregăti invazia statului vecin, amplificând tensiunile din Donbass și amenințând constant statul vecin atât cu el, cât și cu UE și NATO. Se încheie astfel o perioadă de două decenii dominate de ordinea politică și socială post-1991.

2022 – ,,Operațiunea specială” a rușilor. Europa se trezește la realitate

Este cu putință să credem că dacă Pandemia de COVID-19 nu ar fi existat, atunci ,,operațiunea specială” declanșată pe data de 24 februarie 2022 ar fi început mai devreme, probabil chiar în 2020. Dar, este irelevant să ne cramponăm pe un subiect pur ipotetic. Data de referință este 24 februarie 2022, iar timpul estimat până la cucerirea Ucrainei de către armatele rusești este de 3 zile, conform celor din urmă.

Invazia începuse bine pentru ruși. Aeroportul Hostomel, aflat la periferia Kievului, fusese cucerit de aceștia, iar elicopterele lor survolau nestingherite capitala Ucrainei. Volodymyr Zelensky, tânărul și ambițiosul președinte ucrainian, se ascundea de trupele speciale ce îl căutau pentru a îl asasina. Aceste prime zile au fost decisive pentru fosta republică sovietică acum atacată de ,,fratele lor mai mare”, rușii fiind puși pe fugă și fiind forțați să se retragă la nord de Kiev. Alte orașe importante, precum Harkovul, Odessa, Mariupolul sau Dnipro rezistau și ele în acest început de război.

După tensiunea și incertitudinea primelor zile, a urmat reacția Occidentului. La început diplomați și precauți, politicienii europeni au realizat gravitatea situației și au început să impună restricții economice severe Rusiei. Printre cei mai prompți și consecvenți în atitudinea față de statul lui Putin se numără britanicii, care, pe lângă că au impus sancțiuni economice de amploare, suspendând conturile unor oligarhi precum Roman Abramovici, au trimis ajutor militar crucial pentru efortul ucrainian, estimat, în mai 2024, la peste 12,5 miliarde de lire sterline.

Și alte state europene, precum Germania sau Franța, au oferit sprijin atât militar, cât și economic Ucrainei. În plus, în cazul Germaniei, observăm o tendință de reorientare a politicii militare spre reînarmare și creșterea bugetului, dar și a efectivelor armatei. Într-un document numit ’’Zeitenwende’’ se află un rezumat al acestei politici: pe lângă punerea la dispoziție a unei sume de 100 de miliarde de euro pentru a procura armament modern, se menționează și dorința de a atinge plafonul de 2% din PIB cheltuit pentru armată.

Nevoia reorganizării în domeniul militar a fost sesizată și de conducătorii altor state relevante din Europa, precum Franța, care poate fi folosită ca exemplul cel mai concludent al unei țări care se pregătește intens de un viitor conflict cu Rusia. Pe lângă creșterea capacității industriale, Franța a elaborat planuri de înzestrare a forțelor sale armate cu vehicule blindate noi, și-a angajat singurul portavion într-un exercițiu militar NATO în Marea Mediterană, iar, recent, se vehiculează că francezii ar fi dispuși să trimită trupe în Ucraina sau, dacă nu trupe care să lupte direct împotriva rușilor, atunci instructori care să îi antreneze pe soldații ucranieni.

Polonia, țară ce împarte graniță atât cu Belarusul pro-rus, cât și cu Rusia (în exclava Kaliningrad), a cunoscut un program accelerat de reînarmare și de creștere a forței armatei sale, în toate domeniile: aerian, cumpărând avioane F-35 de ultimă generație; terestru, ajungând la un număr 215.000 de soldați și peste 1000 de tancuri. Nu numai atât, dar este unul dintre membri NATO cu cel mai mare procent din PIB dedicat domeniului militar (2,4% în 2022) și un aliat important al Ucrainei, găzduind milioane de refugiați ucraineni, permițând convoaielor de ajutor NATO să-i traverseze granițele, donând tancuri, avioane, elicoptere, vehicule de luptă etc. Valoarea ajutorului este de peste 8 miliarde de euro.

Nu numai statele mari par să-și fi schimbat politica externă și economică în raport cu Rusia, plus politica militară, dar și cele mai mici. Statele baltice au fost printre susținătorii cei mai dedicați ai ideii reintroducerii serviciului militar obligatoriu în statele NATO, iar Finlanda și Suedia, cunoscute pentru neutralitatea și pacifismul promovat de ele, s-au alăturat alianței Nord-Atlantice în 2023, respectiv 2024. În zona Balcanilor, România, poziționată strategic și cu o geografie favorabilă, a susținut Ucraina în domeniul siguranței cibernetice și, simultan cu asta, a demarat o modernizare de amploare a forțelor sale armate, proces început înainte de 24 februarie 2022.

Și în cazul unor țări precum Italia, Grecia sau Turcia, observăm un angajament din ce în ce mai mare în politica externă și, implicit, în întreținerea unei armate eficiente și moderne. Economic vorbind, Europa încearcă în continuare să treacă peste dependența energetică față de Federația Rusă, căutând fie alternative energetice (de exemplu: energie regenerabilă), fie alți parteneri de import, precum SUA. În cazul unor state precum România, descoperirea unor cantități importante de gaz în Marea Neagră a facilitat procesul de îndepărtare a acestei dependențe energetice ce își are originile în deschiderea mult prea rapidă a piețelor economice europene către companii rusești.

Concluzii: Reprezintă sau nu ,,Operațiunea specială” a lui Putin începutul unei noi epoci pentru ,,Bătrânul continent”?

Pentru a încheia, trebuie notat că anul 2014 a adus, în percepția multor analiști, începutul unei noi epoci pentru societatea europeană, o epocă a reînarmării și a tensiunilor sociale, ideologice și economice de tip Război Rece. Totuși, prin reacțiile aproape inexistente ale țărilor europene și a celorlalte state Occidentale la acțiunile ruse ce denotă o ascensiune a imperialismului lor, este greu de afirmat că 2014 a fost anul care a produs ,,schimbarea decisivă” la nivelul mentalității politicienilor europeni, ci mai degrabă 2022, ținând cont de argumentele și exemplele prezentate în secțiunea anterioară a articolului.

Cel mai probabil și evident răspuns este că da, războiul ce domină atenția mondială de mai bine de 2 ani pune baza unei noi ere pentru continentul nostru, dar și pentru lume în general. Cu o atenție din ce în ce mai mare acordată armatei, cu o închidere a pieței europene pentru marea majoritate a bunurilor rusești de export, dar și cu un patriotism crescând în multe țări, aspect ce nu este legat strict de conflictul militar actual, ci mai degrabă de contextul general al globalizării, este clar că Europa răspunde unei situații nemaivăzute de 80 de ani, dar și unei resurgențe îngrijorătoare a Federației Ruse, stat dispus să se implice chiar în politica internă a rivalilor ei (exemplu: Brexitul în Marea Britanie sau alegerile din SUA din 2016) pentru a-i slăbi pe aceștia.

Toate acestea fiind spuse, ansamblul politico-militar al Europei, cel puțin așa cum îl cunoșteam până în 2022, nu va mai putea continua să existe sub aceeași formă, dacă lumea europeană ,,civilizată”, asociată Occidentului, va dori să-și mențină relevanța și să asigure siguranța propriilor cetățeni.

---

Imagine principală:

Bibliografie: