Pentru a începe această critică trebuie, în primul rând, să înțelegem principiul fundamental al istoriografiei marxiste, teoria universală care, în opinia marxiștilor, determină întreaga evoluție umană. Istoriografia marxistă este o interpretare a istoriei, o viziune de ansamblu, care leagă toate evenimentele petrecute de-a lungul istoriei printr-un “conflict de clasă” precum a propus Karl Marx. Factorul care determină declanșarea acestui război este materialismul dialectic, o structură filozofică care, deși pare greu de înțeles în primă fază, este destul de simplă.

Această structură este compusă din două părți, cea dialectică și cea materialistă. Dialectica nu a fost o inovație a gândirii adusă de Marx și Engels, ci de către Georg Hegel, un filozof german al secolului al XIX-lea. Această metodă, atunci când este aplicată strict istoriei, pune în evidență un conflict între o teză și o antiteză, conflict prin care se ajunge la o stare superioară. Așadar, dialectica propune o evoluție umană bazată pe conflict.

Cea de-a doua componentă, materialismul, impune o nouă dimensiune, cea a producției de bunuri materiale și a controlului acestei producții. Astfel, materialismul dialectic aplicat istoriei o prezintă pe aceasta ca fiind nimic mai mult decât o luptă de clasă generată de progrese tehnologice, tensiuni sociale și puterea oferită de controlul producerii de bunuri. Prin acest conflict se naște apartenența la o clasă socială, fie cea a privilegiaților, burghezia, fie cea a muncitorilor exploatați, proletariatul. Scopul final al acestei lupte constante este, în viziunea lui Marx, acapararea mijloacelor de producție de către proletariat pentru a crea o utopie comunistă fără bani sau clase sociale.

Există multe critici aduse acestui sistem de gândire, în special când vine vorba de percepția pe care liderii comuniști o au față de istorie, întrucât materialismul dialectic servește drept justificare ulterioară pentru brutalitatea regimurilor comuniste. În acest sens, voi critica istoriografia marxistă pentru a dovedi, prin argumente istorice, faptul că structura pe care se bazează unul dintre cele mai îndrăgite sisteme de guvernare de către tinerii lumii vestice este grav eronată. Totuși, aș vrea să adaug că acest articol nu este un îndemn pentru tineri împotriva socialismului și, cu siguranță, nu susține istoria revizionistă promovată în statele dictatoriale precum Rusia. Dar ce este acest articol? Este un apel la gândirea critică ce se manifestă tot mai rar și totodată un refuz categoric al tinerilor de a fi îndoctrinați de o parte sau cealaltă a unui spectru politic ce ne reprezintă din ce în ce mai puțin.

Una dintre accepțiunile cele mai eronate ale marxismului este aceea că, în cadrul unei societăți, comportamentul unui individ este în totalitate determinat de clasa socială din care face parte. În principiu, această accepțiune este derivată din perspectiva orientată spre comunitate a marxismului. Istoricii marxiști nu privesc individul ca fiind o ființă complexă, ci ei îl privesc ca fiind o rotiță în mecanismul comun. Așadar, această rotiță va prezenta toate caracteristicile mecanismului comunitar.

Spre exemplu, un burghez este lacom și arogant din naștere, iar un muncitor este onest și harnic. Există numeroase dezbateri la nivel psihologic și filozofic, dar, privind prin prisma istoriei, putem observa că acest lucru este evident fals.

Să analizăm cazul Germaniei, după al Doilea Război Mondial. Marxismul concepe ideologia fascistă ca fiind nimic mai mult decât capitalismul în stadiul său final, întrucât sunt promovate, în opinia lor, de către aceeași clasă socială. Astfel, prin prisma claselor sociale care sunt aparent total rigide, ajungem la argumentul nefondat cum că Republica Federală Germană este de fapt un stat neonazist. Această gravă acuzație provine strict din cauza faptului că anumiți funcționari precum Hans Globke au făcut parte din aparatul de stat sub NSDAP, dar nu au fost condamnați la Nuremberg, neîntâlnind anumite criterii prestabilite.

Mai mult, într-un sistem unipartidic, nu există neapărat o convingere ideologică, mai ales în rândul funcționarilor publici care ar trebui selectați strict pe criteriul competenței. Totodată, este absolut evident faptul că Republica Federală Germană nu este un stat neofascist, iar dat fiind faptul că singurul argument oferit de istorici pentru a susține această teză marxistă este apartenența complet rigidă a indivizilor la un regim politic bazat pe clasa socială de proveniență, statutul acesteia ca stat democratic rămâne incontestabil datorită procesului meticulos de denazificare de după război.

Un alt sofism propagat de către istoricii marxiști este unitatea din cadrul clasei înstărite. Această unitate derivă, în gândirea lor, din nevoia comună de a subjuga muncitorii ce îi domină numeric. Cu toate acestea, reiese foarte clar din răsturnarea vechilor monarhii de către burghezia industriașă faptul că elita societăților industriale nu este deloc centralizată sub forma unui aparat de represiune.

De asemenea, evenimente precum Revoluția Franceză se doresc a fi incidente în care poporul a răsturnat un sistem corupt și a instaurat un sistem mai corect de factură socialistă sau democrat socialistă. Însă, trista realitate este că acest popor, oricare ar fi el, nu a scăpat niciodată de sub influența celor bogați, ci numai a schimbat tipul bogaților de care erau conduși.

Ca dovadă, clasa de mijloc superioară a propagat ideile iluministe ce au dus la Revoluția Franceză, chiar filosofi precum Kant acceptau acest lucru și îl vedeau ca fiind un proces natural prin care masele în stadiu de minorat al gândirii sunt ghidate spre iluminare.

Mai mult, însuși Mao Tse Tung, lider al Partidului Comunist Chinez a afirmat că: “Uneori adevărul se află în mâna unei minorități și este de datoria acesteia să îl răspândească”. Deși clar nu putem vorbi de un adevăr absolut, putem observa o elită comunistă care se formează odată cu acapararea puterii, elită în fața căreia averile și controlul vechii burghezii pălesc și care, în final ajunge să instaureze o dictatură brutală.

Pentru a concluziona această parte a criticii, deși marxismul dorește o revoluție care să distrugă clasa bogată ce aparent exploatează poporul, realitatea este că acest popor va fi mereu sub conducerea unui lider carismatic ce dispune de resurse care îi va manipula într-o direcție sau în cealaltă. Prin acest argument istoric, se dovedește nu numai faptul că voința poporului este doar un termen vag care nu desemnează de fapt nimic, această voință fiind dintotdeauna manipulată, dar și un conflict etern nu între muncitori și burghezi, ci între diferitele formațiuni influente care au interese diverse și complexe.

Deși acest articol cu siguranță nu discreditează complet istoriografia marxistă, principiile sale de bază din care decurg toate concluziile și argumentele ulterioare, voința populară, atribuirea unei apartenențe politice tuturor persoanelor pe criteriul claselor sociale și aparatul de asuprire alcătuit din toți membrii clasei bogate pot fi cu ușurință demonstrate a fi false.

Așadar, deși acest tip de istoriografie poate părea cel mai optimist și centrat pe oamenii de rând, concluziile aferente acesteia sunt de cele mai multe ori eronate și servesc mai mult sau mai puțin interesul partidelor comuniste care au condus cândva Blocul de Est. Mai mult, această interpretare a istoriei are o formă dogmatică ce îl constrânge pe individ încă de la începuturi la condiția sa socială, raportându-se strict la comunitățile ce sunt fie oprimate fie oprimatoare din cauza naturii umane în sine.

Vă plac articolele noastre? Ne puteți urmări pe Facebook, pe Instagram sau pe canalul nostru de pe WhatsApp, pentru a fi notificați atunci când apar articole noi!

---

Imagine principală:

Bibliografie: